Konrad Lorentz
(Fragmente de autobiografie)

 
Eu consider evenimentele din copilarie ca fiind cele mai importante in dezvoltarea stiintifica si filosofica a omului. Am crescut in casa spatioasa si gradina intinsa a parintilor mei din Altenberg. Ei erau foarte toleranti la dragostea mea neobisnuita pentru animale. Bona mea, Resi Fuhringer, era fiica unui taran aristocrat. Ea avea o afinitate deosebita pentru animale. Cind tatal meu m-a adus de la o plimbare din Padurea Viena, am avut noroc cu Resi, deoarece cu ajutorul ei am retinut 12 larve din cele 44 ale unei salamandre patate pe care trebuia sa o eliberez dupa cinci zile. Acest succes ar fi fost suficient pentru a-mi marca cariera. Si un alt eveniment important m-a influentat: mi s-a citit "Nils Holgersson" a Selmei Lagerlof, caci nu puteam citi in acea vreme. Din acel moment am tinjit sa devin o gisca salbatica si, realizind ca asta era imposibil, doream cu disperare sa am una. Si aceasta s-a dovedit a fi imposibila si am inceput sa cresc rate domestice. In felul acesta am descoperit imprimarea. (Imprimare, imprinting = proces de invatare rapida care consta in raspunsuri specifice la anumite obiecte si situatii; este considerata o forma primitiva de invatare care apare la unele animale. Termenul a fost introdus de K. Lorentz - n.t.) Am primit o ratusca de o zi de la un vecin si spre marea mea bucurie am descoperit ca eram persoana din centrul atenitei ei.

Cind aveam zece ani, mi-am completat cunostintele citind cartea lui Wilhelm Bolsche si vazind o imagine a Arheopterix-ului. Chiar inainte de asta ma framinta ideea daca viermii sunt sau nu insecte. Tata mi-a explicat ca "insect" deriva de la "inciziile intre segmente". Viermii erau clar de aceeasi natura. Daca reptilele evoluind din Arheopterix puteau deveni pasari, am dedus ca si viermii puteau sa devina insecte. Lucrul acesta m-a determinat sa ajung paleontolog.

La scoala am intilnit un profesor important, Philip Heberdey, care ne-a invatat teoria evolutiei si selectiei naturale a lui Darwin, si un prieten important, Bernhard Hellmann. Libertatea gindirii a fost si inca este pe scara larga caracteristica Austriei. Atit pe mine cit si pe Bernhard ne-a pasionat viata subacvatica. Pescuind "daphnia" si alte feluri de mincare pentru pesti, am descoperit bogatia vietii acvatice. Ambii am fost atrasi de crustacee, mai ales de "cladocera". Ne-am concentrat asupra acestui grup in timpul perioadei de colectare ontogenetica prin care fiecare zoolog trebuie sa treaca, repetind istoria acestei stiinte. Mai tirziu, studiind dezvoltarea larvelor, am descoperit unele similitudini intre specii, atit la nivelul miscarilor, cit si al structurii.

Cind am absolvit liceul, eram inca obsedat de evolutie si doream sa fac studii de zoologie si paleontologie. Totusi, m-am supus dorintei tatalui meu care a vrut sa studiez medicina, fapt ce s-a dovedit a fi de bun augur pentru mine. Profesorul de anatomie, Ferdinand Hochstetter, era un stralucit embriolog si anatomist. Am descoperit ca, pe linga anatomia comparata, si paleontologia poate deslusi problemele evolutiei, insa prima era aplicabila modelelor de comportament si structurii anatomice. Chiar inainte de a-mi sustine doctoratul am devenit asistent la departamentul lui Hochstetter. Am inceput sa studiez zoologia la Institutul zoologic al profesorului Jan Versluys. In acelasi timp am participat la seminariile fiziologice ale profesorului Karl Buhler, care mi-au trezit un interes deosebit in incercarile mele de a aplica metodele comparative in studiul comportamentului. El mi-a atras atentia ca rezultatele obtinute se contraziceau cu altele similare. Buhler m-a determinat sa citesc cele mai importante carti ale altor scoli. Am fost dezamagit de neintelegerea vietii animalelor ce se desprindea din aceste carti.

Karl Buhler si asistentul lui, Egon Brunswick, m-au facut sa realizez ca teoria cunoasterii era indispensabila cunoasterii fiintelor vii. Interesul meu in fiziologia perceptiei a fost indus de aceste doua personalitati.

Lucrind ca asistent la Institutul de anatomie am continuat sa cresc pasari si animale in Altenberg. Oskar Heinroth a exercitat o influenta puternica asupra mea. Tot in aceasta perioada l-am cunoscut pe Wallace Craig, care a devenit influent profesorul ce m-a influentat cel mai mult. El mi-a criticat opinia sustinuta sus si tare ca activitatile instinctive sunt bazate pe reactii in lant. Craig afirma ca este un nonsens sa vorbesti despre reactii la stimuli care nu au actionat asupra organismului. Pentru o perioada am sustinut inca teoria instinctului reflex. Dupa 1936 am renuntat sa o mai fac. Erich von Holst m-a convins si el de fragilitatea acestei teorii. S-a fondat chiar un institut de fiziologia comportamentului pentru mine si si Erich von Holst.

In 1939, am fost numit seful Departamentului de fiziologie din Koningsberg.

In toamna lui 1941, am fost recrutat ca medic in armata germana. Am fost, totusi, norocos sa gasesc un loc in cadrul departamentului de neurologie si psihiatrie al spitalului din Posen.

In 1942, am fost trimis pe front, fiind luat prizionie de catre rusi. Am lucrat apoi in diferite spitale si am ajuns sa observ asemanrea izbitoare dintre efectele psihologice detreminate educatia nazista si de cea marxista. Atunci am inceput sa inteleg natura indoctrinarii. Totodata, am inceput lucrul la un manuscris de epistemologie, caci era singurul domeniu in care nu aveam nevoie de biblioteca. La repatriere mi s-a permis sa iau manuscrisul cu mine, dupa ce mi-am dat cuvintul de onoare ca nu contine referiri politice.

O perioada dificila a urmat, caci nu aveam un loc de munca si nu se intrevedea posibilitatea unui loc vacant. In aceste conditii, prietenii mi-au fost de un real ajutor. La congresul international al etologistilor din 1948 lucrurile au inceput sa intre pe fagasul normal, propunindu-mi-se diverse posturi universitare.

Dupa o perioada de acomodare cu "natura reala", de care am fost despartit atit de mult timp, am inceput sa muncesc concetrindu-ma asupra problemelor legate de agresivitate. In 1961 am publicat o carte numita "Evolutia si modificarea comportamentului" (la Hardard University Press).

Pina in 1973, Dr. Lorentz a fost directorul Institutului Max Planck. S-a stins din viata in 1989. I s-a acordat premiul Nobel in 1973, pentru "descoperirile privind organizarea si individualizarea si modelele comportamentale".

Versiunea originala: Š Copyright The Nobel Foundation
Traducere: Mariana Surdea (informatii aparute initial pe site-ul PsiRo)

Lacan a fost medic, psihiatru si psihanalist francez. S-a nascut dintr-o mama inrudita cu o bogata familie de fabricanti de otel din Orléans si dintr-un tata care a practicat profesia de reprezentant comercial. In 1918, adolescentul nu a mai regasit in cel ce se intorcea de la razboi tatal fermecator, modern si complice din copilarie pe care il iubise atat de mult. O matusa din partea mamei a remarcat precocitatea copilului si i-a permis sa-si faca studiile la colegiul Stanislas din Paris. Sedus fiind de viata mondena a capitalei, totusi aceasta risipa de sine nu l-a impiedicat sa asocieze temeinicelor sale studii medicale un interes eclectic pentru litere si filosofie (presocratici, Platon, Aristotel, Descartes, Kant, Hegel si Marx), antropologie (Mauss), istorie (Mark Bloch), lingvistica (Saussure), stiinte exacte (in special logica, cu B. Russel si L. Couturat). Prima sa publicatie este un poem aparut in Le Phare de Neuilly, in anii 1920 ? o opera de factura clasica, o lectura placuta. Studiile sale de psihiatrie se amestecau cu frecventarea suprarealistilor intr-un mod care l-au marginalizat in ambele medii.

Aparuta in 1932, teza sa de doctorat in medicina Despre psihoza paranoica in raporturile sale cu personalitatea este o ilustrare clinica a potentialitatilor iubirii atunci cand ea este dusa la extrem. Studiile sale asupra paranoiei ii arata de fapt ca trasaturile denuntate de bolnav in lume sunt propriile-i trasaturi, nerecunoscute de el insusi ; un text precoce ilustreaza faptul ca salvarea individuala nu este o chestiune privata, ci una de armonie colectiva, desi concurenta.

Teza sa de doctorat, descrierea exhaustiva a unui caz, l-a orientat catre psihanaliza : singura cale de a determina conditiile subiective ale prevalentei dublului in constituirea Eului.

Peisalul psihanalitic francez interbelic era organizat in jurul bisericii. Singura Marie Bonaparte a dovedit pentru Freud un atasament care nu s-a dezmintit. Acest mediu parea a fi in astepterea unui tanar dotat si de familie buna, care sa contribuie la inventarea unei psihanalize autohtone. Deceptia trebuie sa fi fost reciproca, articolul lui Lacan despre familie fiind criticat, considerat scris intr-un stil marcat de idiotisme germane mai mult decat de claritatea franceza. Dupa razboi, in 1945, il vom regasi pe Lacan semnand un articol care elogiaza ?Psihiatria engleza in anii razboiului?.

Lui Lacan i se pare dificil sa gaseasca o casa in care el sa se simta la el acsa. Dupa 1920, Freud a introdus teza care face din Eu o instanta reglatoare in Sine, Supraeu si realitate. O consolidare a Eului poate sa para ca o finalitate a curei psihanalitice. Lacan insa, isi faca intrarea in mediul psihanalistilor cu o alta teza: Eul se construieste dupa imaginea semenului si in primul rand dupa acea imagine care imi este aratata in oglinda ? acel ?acesta sunt eu?. Investirea libidinala a acestei forme primordiale va fi matricea identificarilor viitoare. Nerecunoasterea se instaleaza astfel in miezul intimitatii mele, iar a voi sa o fortezi este a-l gasi pe un altul, precum si o tensiune de gelozie fata de acest intrus care, prin dorinta sa, constituie obiectele mele, de care in acelasi timp ma prada, prin aceeasi miscare prin care ma sustrage mie insumi. Tocmai ca un altul sunt determinat sa cunosc lumea: o dimensiune paranoiaca este, in felul acesta, componenta normala a ceea ce sunt ?eu?. Prezentarea tezei in cadrul Congresului international de psihanaliza in 1936 si reluarea la Paris in 1947 nu au avut ecou.

Lacan a considerat ca inconstientul este o retea de semnificatii cu elemente asociate ce se supun unor legi precise si constituie categorii de sub-ansamble, structurate ca un limbaj ce reda ca si acesta in mod simbolic esenta lucrurilor. Copilul se naste intr-o lume de cuvinte si simboluri care il formeaza conform limbajului si culturii societatii in care traieste. Fiinta autentica este intotdeauna in spatele mastii adica, intr-un rol din lumea cuvintelor.

A predat la clinica de boli mentale de la Spitalul ?Sfanta Ana?, la Scoala normala superioara, la Facultatea de drept si la Scoala superioara de inalte studii din Paris. In 1953, cu toate ca o prezida, Lacan a demisionat din Societatea psihanalitica din Paris, impreuna cu Lagache, Favez-Boutonier, Dolto, fondand cu ei Societatea franceza de psihanaliza. Seminarul lui Lacan, cursurile de la Sorbonna ale lui Lagache si Favez-Boutonier, harul doamnei Dolto au atras majoritatea studentilor care i-au urmat in acel exod. Succesul a venit destul de repede provocand neincredere in randul amicilor si apoi al elevilor. Apoi a aparut ca necesara integrarea in Asociatia psihanalitica internationala. Negocierile purtate au condus la un troc:recunoasterea de catre I.P.A. in schimbul renuntarii din partea lui Lacan de a forma psihanalisti.

In 1963 Lacan fondeaza singur Scoala freudiana din Paris. L-au urmat un grup restrans de prieteni deprimati. Datorita muncii sale acest grup se va arata de o exceptionala fecunditate, dar la primele semne de boala ale fondatorului s-a ajuns la dizolvarea Scolii.

Despre stilul in care a scris, acesta are reputatia de a fi obscur, lipsit de ornamentatie si stapanit de rigoare. Jocurile de cuvinte pe care le presara in textele sale, ele urmeaza o traditie cu inaintasi in Parintii Bisericii, intr-o epoca in care era cunoscuta si se experimenta puterea cuvantului. Dintre operele sale citam: De la psychose paranoia que dans ses raports avec la personalité (1975), La stade du miroir, theorie d'un moment structural et génetique de la constitution de la realité conçu en relation avec l'experience et la doctrine psychanalitique (1936), Ecrits (1966).

Dupa un sfarsit de august petrecut in singuratate, Lacan a murit la 9 septembrie 1981 si a fost inmormantat cu o discretie care i-a impiedicat pe multi dintre elevii sai apropiati sa-i aduca omagiul pe care i-l datorau.

Autor: Bogdana Boar (informatii aparute initial pe site-ul PsiRo)

Koffka, psiholog american de origine germana, se naste in 1886 la Berlin si studiaza in acelasi oras.

In 1910 l-a intalnit pe Wolfgang Köhler si s-au antrenat in experimentele lui Max Wertheimer. Impreuna au pus bazele teoriei gestaltiste si au fundat revista Forschung (1921), revista care, pana in 1938, a fost reprezentanta activa a curentului gestaltist. Au fost sustinuti la redactarea revistei de Hans Grühle si Kurt Goldstein.

Carl Gustav Jung a fost psiholog si psihiatru elvetian. S-a nascut in 26 iulie 1875, la Kesswil, Elvetia. A facut parte dintr-o familie de medici. In timpul singuraticei sale copilarii a manifestat o puternica inclinatie spre visare si fantezie ce a avut o mare influenta asupra muncii sale ca adult. Si-a facut studiile de arheologie si medicina la Universitatea din Bâle si la Zürich si le-a completat in 1902 la Paris, Salpetriere cu Pierre Janet. La terminarea studiilor de medicina (1900) este asistentul lui Eugen Bleuler la Burghölzli, clinica psihiatrica a universitatii din Zürich. Jung se simte atras de teoria psihanalitica a lui Freud, lucrarile acestuie fiindu-i aduse la cunostinta de catre Bleuler, caruia ii devine discipol si prieten dupa intalnirea de la Viena din 1907. Participa la primul congres de psihanaliza de la Salzburg (1908) si il insoteste pe Freud in calatoria acestuia in Statele Unite (1909). Este cel dintai presedinte al Asociatiei psihanalitice internationale, creata cu prilejul celui de-al doilea congres de psihanaliza (Nürnberg, 1910). Jung era considerat in acea perioada ca print mostenitor a lui Freud. Publicarea cartii Metamorfozele si simbolurile libidoului (1912) determina aparitia primelor divergente cu tezele freudiene, mai ales in ce priveste natura libodoului care, la Jung, reprezinta expresia psihica a unei energii vitale care nu este exclusiv de origine sexuala. El considera ca forta care, din fundal, conduce la act si il creeaza este numai o expresie a vointei generale de a vietui, de a trai. Astfel, Jung, dezamagit de aspectul instinctualist al ideilor freudiene, s-a separat de maestrul sau dupa o colaborare de cinci ani pentru a fonda o noua scoala psihologica numita de psihologie analitica.

Timp de 50 de ani Jung a dezvoltat teoriile sale, demonstand vaste cunostinte de mitologie si istorie. A intreprins numeroase calatorii in Noul-Mexic, in Statele Unite, in Kenya, in Africa de Nord, in Orient si in Europa; a studiat religiile primitive si orientale, alchimia si a meditat asupra operelor scriitorilor si pictorilor, ca: J.Joyce si Picasso. Materialul studiat i-a confirmat existenta fondului uman comun universal. Jung a considerat psihicul ca fiind un sistem energetic relativ inchis care include ca subsisteme complexele si arhetipurile. Structura psihicului este vazuta sub forma a trei trepte. In axa verticalitatii la suprafata se afla constiinta, apoi inconstientul personal (ganduri si sentimente reprimate ale vietii individuale si automatisme) si inconstientul colectiv (contine stratificari impersonale, conexiuni mitologice). Inconstientul colectiv, care reprezinta acumularea experientei milenare a umanitatii, contine angoasele copilariei, gazduieste instinctele, sinele si arhetipurile care reprezinta imagini si simboluri independente de timp si spatiu, expresii enegetice ale imaginilor primordiale, ale marii mitologii umane. Arhetipurile infatiseaza teme privilegiate care se regasesc neschimbate atat in vise cat si in mituri, basme sau cosmogonii. Arhetipurile patrund acolo unde nu exista explicatii rationale. Dintre arhetipuri, Jung acorda o mare importanta celor numite anima (principiul feminin care se regaseste la orice barbat), animus (principiul masculin ce se regaseste la orice femeie) si umbra, imagine onirica intunecata care exprima inconstientul individual.

Referitor la caracteristicile psihice individuale, Jung considera ca implica doua tipuri complementare, extra si intravertia, idee preluata si de alti psihologi. In acelasi sens, Jung a atras atentia si asupra psihologiei perioadelor adulte. El a acordat acestora o mare autonomie si a considerat ca schimbarile fundamentale si contributia omului incepe abia la 40 de ani.

In ceea ce priveste modalitatea terapeutica specifica lui Jung, aceasta a urmarit reconcilierea diverselor stari ale personalitatii. Prin intelegerea modului in care inconstientul personal se combina cu cel colectiv, Jung a teoretizat ca un pacient poate obtine o stare a individualitatii sau o angoasa a sinelui. In general, terapia lui Jung vede problemele psihologice ca rezultand din conflictele inconstiente care creeaza tulburari in energia psihica. Terapeutii ce imbratiseaza teoria lui Jung trateaza problemele psihologice prin ajutorul oferit pacientilor lor pentru ca acestia sa transfere materialul existent in inconstientul personal si colectiv in constient. Terapeutii reusesc acest lucru prin intermediul unei stiinte a simbolurilor, nu numai simboluri apartinand mitologiei si culturii populare, dar si simboluri culturale curente, actuale. Prin interpretarea viselor si a altor materiale, terapeutii isi ajuta pacientii sa devina mult mai constienti de procesele inconstiente si mai puternici individual. Terapia jungiana este mai putin codificata fata de cea freudiana, este mai directa.

Publicarea, in 1944, a cartii Psihologie si alchimie marcheaza o a doua epoca in viata lui Jung, cand, abandonand clinica, se intereseaza de etnologie, filosofia religiilor si alchimie.

Pana in 1946 a ocupat catedra de psihologie medicala la Bâle, apoi a fondat la Zürich, in 1948, Institutul Jung, pe care l-a condus pana la moartea sa. In 1958 a fost fondata Societatea internationala de psihologie analitica, in care se regrupeaza practicienii metodei lui Jung. A murit la 6 iunie 1961, in Küssnacht.

Totusi o opera bogata si bine documentata a ramas in vederea perfectionarii urmasilor in domeniu (8 volume au fost traduse integral in limba engleza, iar in limba germana au fost proiectate 20 de volume, la Zürich): Psychologiche Tysen (1921), Die Bezienhung Zwischen dem Ich und der Umbewussten (1928), Einfuhrung in das Wesen der Mythologie (1941), Uber psychische Energetik und das Wesen der fraume (1948), Von den Wurzeln das Pewusstscins (1954).

Autor: Bogdana Boar (informatii aparute initial pe site-ul PsiRo)