Adolescenta - traditie vs. modernitate (si postmodernitate)

Psiholog dr. Margareta Modrea

profesor psiholog la Colegiul National „Al.I.Cuza” din Focsani
adresa de contact, e-mail:

Rezumat

Acesta este un studiu asupra adolescentei, constand intr-o sinteza a reflectiilor pe marginea opiniilor unor autori romani si straini, din literatura psihologica a ultimilor ani. Ideea centrala este ca adolescentul epocii postmoderne are de rezolvat probleme identitare si de acomodare cu totul speciale, comparativ cu epocile anterioare.

Cuvinte cheie: adolescenta, identitate, sine, postmodernitate, socializare.

Abstract

This is a study on the adolescence consisting of a sinthesis of the reflections on the edge of the oppinions of some Romanian and foreign authors in the psychological literature of the last years. The main idea is that the teenager of the postmodern age must solve very special identity and accomodation issues as against the previous ages.

Key words: adolescence, identity, self, postmodernity, socialization.

      Cercetatorii cu preocupari sistematice in domeniul adolescentei au observat ca aceasta reprezinta „o problema veche si noua in acelasi timp” (R. F. Baumeister si M. Muraven, 1996, p. 407). Este veche pentru ca intotdeauna adolescenta a reflectat procesul de finalizare a socializarii si este noua pentru ca reflecta eforturile de a raspunde la sarcinile formarii identitatii intr-o lume tot mai diversa si mai complexa.

      O interesanta analiza, atenta si profunda, a fenomenului adolescentei este realizata de psihologul roman N. Radu care, intr-o serie de articole (1992, a, b) care au culminat cu aparitia volumului „Adolescenta. Schita de psihologie istorica”, arata ca aceasta etapa de viata acopera o varsta creata de istorie si, prin urmare, fiecare epoca isi descopera adolescenta (1995, p. 14-17).

      In epoca preindustriala, mai exact in societatile primitive, in cele sclavagiste sau in cele rurale traditionale, trecerea de la copilarie la stadiul de adult se facea rapid, sub presiunea diferitelor ritualuri de initiere. In doar cateva zile, prin probe de rezistenta fizica, prin ceremonii acompaniate de incantatii, tatuarea corpului, schimbarea numelui etc. (v. Anne Ravilly, 1993), copilaria lua sfarsit.

      In epoca premoderna, castigarea independentei materiale, dublata adesea si de incheierea casătoriei, se produceau destul de timpuriu, ceea ce permitea dobandirea rapida a statutului de adult, fara o trecere foarte vizibila care sa poata fi asimilata cu adolescenta. Si in perioada de inceput a industrializarii, nevoia tot mai mare de forta de munca atragea persoane de la varste fragede, grabindu-le maturizarea.

      Societatea moderna, insa, „pare ca interpune intre copilarie si starea de adult o perioada de pregatire tot mai sofisticata” (N. Radu, 1995, p. 37).

      Cererea de forta de munca inalt calificata impune prelungirea scolaritatii iar tinerii, in fata unei concurente tot mai acerbe si a multitudinii de optiuni, se vad obligati sa-si amane trecerea la statutul de adult productiv.

      Noile conditii in care adolescentii trebuie sa se achite de sarcina lor centrala (formarea identitatii) fac relevanta abordarea acesteia prin prisma modernitatii si mai ales a postmodernitatii.

      Sociologii definesc epoca moderna ca fiind epoca postmedievala a industrializarii, caracterizata in mod fundamental prin reflectie cognitiva si rationalitate institutiva (C. Zamfir si L. Vlasceanu, 1993, p. 367).

      Modernitatea avansata actuala este numita postmodernitate si se refera la societatea postindustriala occidentala aflata in stadiul cel mai inalt de dezvoltare a modernitatii. Caracteristicile ei esentiale sunt considerate a fi: afirmarea lipsei de

certitudine a cunoasterii (relativism sau deconstructivism cognitiv); mobilitatea demografica si informationala superextinsa in timp si spatiu (globalizarea); permanentizarea schimbarii; o noua ordine sociala; radicalizarea autoreflexiva a modernitatii (metareflectie).

      Teoriile postmoderne condamna continuitatea si coerenta si pretuiesc de-centrarea (J. Siltala, 1999), unele din trasaturile acestea fiind convergente cu cele ale nihilismului, invocandu-se filozofia lui Nietzsche (C. Zamfir si L. Vlasceanu, 1993, p. 443-444).

      Am putea spune ca, daca acest filozof avea dreptate vorbind despre uciderea lui Dumnezeu in epoca moderna (prin separarea religiei de stat, ascensiunea ideologiei materialiste, marxiste), in epoca postmoderna se manifesta o propensiune aparte pentru demitizarea unor personalitati celebre; deconspirarea amanuntelor vietii intime prin procedee de tip „paparazzi” si mediatizarea acestora pot spori inclinatia publicului larg catre autoreflectie dar zdruncina totodata, din temelii, normele morale traditionale.

      Dincolo de asemenea disonante putem sesiza unele congruente intre evolutia societătii moderne tarzii si aceea individuala care ar fi o confirmare a ideii lui St. Hall dupa care ontogeneza repeta filogeneza; spunem aceasta intrucat pare sa existe o legatura intre superreflexivitatea epocii actuale (manifestata, de exemplu, prin explozia analizelor si metaanalizelor in toate domeniile) si capacitatea metacognitiva a individului caruia i se solicita depasirea stadiului operational-formal piagetian si o accentuare a evolutiei catre morala postconventionala (L. Kohlberg).

      Comentand efectele macromediului social asupra personalitătii si sinelui, P. Ilut sesizeaza ca amestecul fenomenelor de globalizare, pe de o parte, si sporirea specificitatii locale, pe de alta parte, genereaza la nivel individual o sinteza intre identitatea de sine bine conturata (sine stabil, central, fundamental sau general) si identitătile partiale si circumstantiale (sine-uri multiple, de lucru sau specifice rolurilor). Acest autor subliniaza interactiunile celor doua entitati remarcand ca sinele stabil poate fi permanent amenintat sau in dezacord cu sinele de lucru implicat uneori in evenimente de viata majore, ca: razboi, inchisoare, boala severa etc. (2001, p. 69-61).

      Aceasta dialectica a individualului si socialului este privita ca avand un efect adaptativ de către G. R. Adams si S. K. Marshall care, inspirati parcă din filozofia nietzscheana, arata ca „putem naufragia prin pierderea relatiei, a slujbei, violarea proprietăţii, boala…dar devenim mai puternici. Noi zilnic ne zbatem intre speranta si deznadejde, incredere si suspiciune, alienare si apartenenta…” (1996, p. 436).

      Societătile traditionale sunt privite ca fiind inchise, fara salturi mari intergenerationale, organizate si structurate (fiecare membru avand rolul sau relativ precis si stabil); este ceea ce l-a facut pe un autor german sa afirme ca despre aceste societati se poate vorbi in termeni de Gestalt (W. Kraus, 2000).

      In schimb, societatea postmoderna este caracterizata prin de-structurare, prin fragmentare, manifestata in toate compartimentele ei; suntem tentati sa caracterizam aceasta etapa ca iconoclasta, datorita tendintelor de demitizare si de violare a tabu-urilor seculare.

      Relatiile interpersonale au devenit mai superficiale datorita multiplicarii contactelor interumane impuse de activitatea curenta; in relatiile de cuplu si intrafamiliale, in care altadata predominau morala conventionala si sacrificiul de sine, astazi sunt identificate efectele impunerii sinelui ca valoare de baza (dupa cum a argumentat R. Baumeister); altfel spus, promovarea binelui personal inainte de toate, sau, dupa alte opinii, a individualismului.

      In opinia Ninei Degele (1998), sinele postmodern este tot mai fluid, dizolvat, mediat, orientat pe termen scurt iar credinta că individul poseda un sine adevarat sau real incepe sa se erodeze; multiplicarea fara precedent a relatiilor impune construirea unui sine pentru altii care trebuie să se schimbe ca un cameleon. Aceasta realitate a repus in circuit un mai vechi (1954) concept, acela de sine public, apartinand psihologului E. Goffman si a facut sa se vorbeasca despre un nou pattern al constiintei de sine, numit multifrenia (ceea ce ar insemna mai multe minti).

In ceea ce priveste relatiile familiale, psihologul D. Elkind considera ca familia postmoderna a devenit permeabila, fiind intalnite tot mai mult familii monoparentale, adoptive, recasatorite (Scherer, 1996) si – am mai putea adauga – familii de week-end, multiculturale si chiar homosexuale. In aceste conditii, credem ca se complica in mod substantial circumstantele in care are loc procesul de identificare a copiilor cu membrii familiei si, implicit, formarea identitătii lor.

 Un teoretician deja celebru al postmodernitatii, A. Giddens, considera ca pericolul in aceasta etapa care obliga tot mai mult la realizarea de optiuni, este ca oamenii sa-si piarda identitatea de sine sau increderea in sine (v. S. Morch, 2003); solutia ar fi ca tinerii sa invete sa-si construiasca propria traiectorie de tip yo-yo (Nume dat dupa jucaria constand dintr-o piesa cu lumina dinamica si care, fiind atarnata de un elastic, prin scuturare, executa traiectorii in zig-zag, mereu schimbatoare, imprevizibile) admitand provocarea de a face si reface mereu propriile structuri.

      Munca, in mod traditional practicata intr-un post sigur, in folosul comunitatii si al familiei, a devenit mai putin stabila si este privita tot mai mult ca o posibilitate de afirmare a sinelui, de punere in valoare a propriilor abilitati; asa s-ar putea justifica si usurinta cu care tinerii, actualmente, isi schimba locul de munca.

Interesanta este si opinia ca postmodernitatea este totodata si un postmaterialism intrucat trebuintele oamenilor nu mai vizeaza doar valori materiale ci se indreapta spre autorealizare, toleranta, stare de bine subiectiv, democratie…(Nina Degele, 1998).

      Educatia de altadata statua cai ale vietii relativ certe in functie de sex si pozitie sociala; de aceea, identitatea era mai ales un dat. Astazi, invatamantul liberal il pregateste pe tanar pentru o gama tot mai larga de profesii caracterizate printr-o tot mai mare mobilitate (diferite meserii apar si dispar cu mare repeziciune); astfel, identitatea este tot mai mult o realizare personala si o reflectie asupra acestei realizari (idem, p. 12).

      Mijloacele de comunicare moderne au atins un nivel nemaiintalnit anterior, permitand indivizilor stabilirea de legaturi in timp real dar varietatea si cantitatea acestor informatii induc, inevitabil, o mai superficiala asimilare si prelucrare a lor; oferta de informatii, de produse si servicii de pe toate canalele media genereaza efecte noi in plan psihic, cum ar fi: slabirea posibilitatii de demarcatie intre realitate si fictiune, de-sensibilizare si sporirea violentei (unii autori vorbesc despre moartea trairilor afective sau despre golirea self-ului de empatie). Credem ca o asemenea stare sufleteasca postmoderna – cum a fost numita – se datoreaza intr-o mare masura unei tendinte pe care am numi-o postumanista sau chiar antiumanista de a devoala tot mai mult slabiciunea individului uman în fata fortei factorilor macrosociali, politici, a tehnicii informatice si a ingineriei genetice (a se vedea clonarea, considerata de unele canale media ca prima in topul celor mai mari realizari ale stiintei actuale).

      Acest „bombardament” informational (care face tot mai dificila alegerea de catre fiecare a ceea ce i se potriveste), este facut raspunzator de stresul care produce la copii si adolescenti anxietate, depresie, agresivitate sporita, vazute ca factori declansatori ai unor comportamente autodistructive, cum ar fi: dependenta de alcool, tutun, droguri etc. Astfel de comportamente sunt privite ca regresive (T. Johansson, 2000, p. 12) putand fi incadrate in categoria mecanismelor de aparare a Eului despre care amintesc majoritatea autorilor care s-au aplecat asupra problemelor privind identitatea adolescentilor.

      Intr-o lume fragmentata, imprevizibila, adolescentii sunt nevoiti sa-si formeze propria identitate, adica sa-si constientizeze trasaturile si sa-si precizeze planurile de viitor intr-un mod cat mai coerent, unitar si consistent.

      Daca istoricii au asociat adolescenta cu comportamentul riscant, contradictoriu, cultura occidentala moderna a calificat-o ca „timp al incertitudinii, stangaciei, indeciziei” (R. Baumeister si M. Muraven, 1996, p. 407), tinerii fiind nevoiti sa-si contureze identitatea intr-o lume tot mai heterogena, generatoare - intr-un ritm superaccelerat - de optiuni, mode, modele, valori…

      Psihologul roman C. Ciuperca vine cu un punct de vedere ingenios şi surprinzator asupra disonantei cognitive (L. Festinger) pe care o vede ca un fond permanent al existentei cotidiene a omului in postmodernitate; el considera ca „Practic, in limite rezonabile, traim intr-o disonanta continua din care nu vrem si/sau nu putem sa iesim pentru ca societatea in care traim o valorizeaza si o permanentizeaza. Atat timp cat ne raportam la ceilalti si actiunilor noastre le conferim un sens extrinsec mai degraba decat intrinsec, tindem sa fim prea putin afectati de lipsa consonantei.” Mai mult, ne obisnuim cu disonanta si nu-i mai acordam atentie; ea devine practic normala si nu mai actioneaza ca disonanta (2002, p. 16).

      Cu toate ca adolescenta este perioada celor mai mari schimbari la nivelul sinelui, conceptiei de sine si imaginii de sine, unele studii mai recente arata ca ea nu este o perioada mai tulbure decat celelalte (copilaria si maturitatea); doar 20% dintre adolescenti au fost gasiti ca avand sentimente de singuratate, confuzie, alienare, ceilalti 80% reusind sa faca fata in mod normal, nonconflictual, vietii de zi cu zi (R. Atkinson, 1996, B. B. Lahey, 1995, p. 356). De fapt, cele doua viziuni asupra adolescentei (pesimista si optimista) sunt doua extreme ale modelelor culturale (Ursula Schiopu si E. Verza, 1981, p. 207).

      R. Atkinson arata ca azi, adolescentii de pretutindeni se aseamana datorita unei „culturi mondiale” favorizate de extinderea mediilor informatice, cultura care genereaza o personalitate colectiva si o constiinta colectiva la adolescenti. Astfel, acest autor descrie „un autoportret al adolescentului universal” din care am retinut cateva aspecte: tinerii epocii contemporane sunt fericiti in cea mai mare parte a timpului, simt ca detin autocontrolul, sunt grijulii fata de ceilalti, prefera sa nu fie singuri, sunt dispusi sa invete de la ceilalti, ar dori mai degraba sa munceasca decat sa fie sustinuti/intretinuti, nu se tem sa gandeasca sau sa vorbeasca despre sex si adopta comportamente sexuale adecvate varstei, au sentimente pozitive fata de parinti, sunt capabili sa ia decizii, nu cedeaza dupa primul esec, simt ca vor fi capabili sa-si asume responsabilitati in viitor (v. R. Atkinson, 1996, p. 8-9).

      O asemenea schita de portret prezinta, in mod firesc, numeroase elemente de specificitate in functie de conditiile social-culturale si economice locale.

BIBLIOGRAFIE

Adams, G. R., Marshall, S. K., (1996), A developmental social psychology of identity:     understanding the person-in-context, Journal of Adolescence, 19, 429-442.

Atkinson, R., (1996), Adolescence, pe internet, la: www.usm.maine.edu/~atkinson

Baumeister, R. F., Muraven, M., (1996), Identity as adaptation to social, cultural, and historical context,  Journal of Adolescence, 19, 405-416.

Ciuperca, C., (2002), Disonanta cognitiva – o alta perspectiva, în: Psihologia, 6, 14-16.

Ilut, P., (2001), Sinele si cunoasterea lui, Editura Polirom, Iasi.

Johansson, T., (2000), Social Psychology and Modernity, pe internet, la: www.openup.co.uk

Kraus, W., (2000), Timely Stories. Narrating a Self in Postmodern Times, pe internet, la: www.ipp-muenchen.de

Lahey, B. B., (1995), Adolescent Development, Psychology. An Introduction, University of Chicago, 351-340.

Morch, S., (2003), Individualisation and differentiation: Losers and winners of modern youthlife, Panel paper presented at Nordic Youth Research Conference Roskilde, 2003, pe internet: www.cefu.dk/kalender/konferencer/information/

               panel/_session/life/smpaper/

Radu, N., (1992, a), Adolescenta, o varsta descoperita de cateva ori, Revista de pedagogie, 1-2, 23-25.

Radu, N., (1992, b), Adolescenta. Inexactitate subtila si o incercare de clarificare, Revista de pedagogie, 5-6, 22-24.

Radu, N., (1995), Adolescenta. Schita de psihologie istorica, Bucuresti, Fundatia Romania de Maine.

Ravilly, Anne, (1993), L`adolescence. Les années  qui bougent, Okapi, 514, I-XVI.

Siltala, J., (1999), Developmental psychology of modernity vs. Flexible labour of post-modernity, pe internet, la: www.congcreator.com/ifcw99/asiltala.htm

Schiopu, Ursula, Verza, E., (1981), Psihologia varstelor – ciclurile vietii, Bucuresti, EDP.

Zamfir, C., Vlasceanu, L., (1993), Dictionar de sociologie, Bucuresti, Editura Babel.

Aspecte generale privind integrarea organizationala

Georgeta Panisoara

Facultatea de psihologie si Stiintele Educatiei

Universitatea Bucuresti

Integrarea organizationala este deosebit de importanta pentru organizatie si pentru individul care s-a alaturat organizatiei. Datorita importantei si complexitatii ei este necesar sa apara in organizatie programe de integrare specifice, care sa asigure rezolvarea problemelor initiale a ambelor parti. Varzaru (Varzaru, 2000, p. 123-124) numeste doua motive pentru care aceste programe trebuie sa existe:

-  orice individ care schimba un loc de munca este supus unor presiuni psihologice prin faptul ca el trebuie sa-si demonstreze calitatile intr-un mediu nou;

-  pe parcursul integrarii are loc o adaptare normala la noile sarcini de munca si o faza de acumulari succesive, pana cand randamentul devine cel normal; reduce durata acestei faze si integrarea se poate realiza rapid.

Strategiile sunt activitati prin care organizatia (sau oricare alt subiect) “isi alege, isi organizeaza si administreaza actiunile in vederea indeplinirii unei sarcini sau atingerii unui scop” (Doron, Parot, 1999, p. 749). In cazul prezent ne vom referi la strategiile de socializare, deci la acele activitati si proceduri orientate spre socializare organizationala. Acestea pot fi diverse, in functie de situatia concreta in care sunt ele necesare. Astfel ne putem afla in fata mai multor situatii, care sa necesite strategii diferite:

1)           nou angajat care sa cunoasca responsabilitatile postului, dar nu cultura organizationala

Aceasta este situatia in care individul are suficienta experienta in munca intr-un post cu aceleasi responsabilitati ca cel pentru care tocmai s-a angajat, dar nu cunoaste deloc cultura organizationala. In acest caz, el are mai putina nevoie sa fie instruit referitor la ceea ce trebuie sa performeze efectiv, avand nevoie sa fi mai mult informat despre regulile pe care trebuie sa le aplice, valorile care trebuie urmate, principiile care trebuie sa-i fie ghid in activitate.

2)           nou angajat care sa cunoasca cultura organizatiei, dar nu responsabilitatile postului

Este vorba despre un angajat care nu are multa experienta intr-un post similar, dar care cunoaste valorile firmei, modul in care trebuie abordat noul loc de munca. In primul rand, acestui individ trebuie sa i se acorde suficient timp pentru a fi instruit in legatura cu responsabilitatile postului. In al doilea rand, nici abordarea culturii nu trebuie omisa. Sunt organizatii cu reguli extrem de stricte, care trebuie respectate, deci nu pot fi lasate la intamplare aceste aspecte, caci informatiile avute pot fi subiective sau eliptice.

3)           mai multi angajati simultan, pentru acelasi tip de post (de exemplu reprezentanti de vanzari)

Este cazul in care ar trebui cu siguranta sa existe un program de integrare colectiv care sa cuprinda mai multe elemente, ca de exemplu, prezentarea companiei, prezentarea persoanelor cu care vor lucra si realizarile lor, fisa postului, cultura organizationala, formarea/ dezvoltarea unor abilitati pentru performarea responsabilitatilor mai dificile din fisa postului etc. De asemenea, pot fi adaugate informatii legate de filosofia firmei, operatiile de productie, stilul managerial etc.

In functie de organizatie, pot fi adoptate strategii de integrare care temporal pot fi mai scurte sau mai lungi. “Unele organizatii tind sa aiba diferite standarde pentru diferite aspecte ca, de exemplu, nivelul optim de performanta, cat de familiari ar trebui sa fie cu colegii, imbracamintea ce trebuie folosita, atitudinile recomandate referitoare la munca, colegi, manageri, clienti etc.” (Huczynski, Buchanan, 1991, p. 106) Aceste elemente sau o parte dintre ele pot fi introduse in programul initial de socializare.

4)           mai multi angajati simultan, dar pentru posturi diferite – asemanatoare sau diferite din punct de vedere a ierarhiei

Intr-o astfel de situatie este de dorit sa se abordeze o parte dintre probleme (cele generale) in program comun (prezentarea firmei, elemente de cultura etc), apoi sa existe o parte mai detaliata si aprofundata individualizata.

5)        noi angajati care au avut pozitii ierarhice mai inalte, mai joase fata de pozitia prezenta.

In ambele cazuri este nevoie de prezentarea responsabilitatilor primite o data cu noua functie. Pentru cei ce se afla in situatia “retrogradarii” este nevoie mai ales de un curs motivational.

Acestea sunt doar cateva din situatiile care pot fi intalnite in practica. Chiar daca exista o strategie coerenta de integrare intr-o organizatie, ea se poate reorganiza in functie de situatie, pentru a face fata cu succes provocarilor momentului. In general este nevoie de un cadru general pe care sa se modeleze structuri in functie de situatie. In continuare ne vom opri asupra strategiilor de socializare mai cunoscute, asa cum le-au amintit Roberts si Hunt (1991, p. 142-143): formale sau informale, individuale sau colective, secventiale sau nonsecventiale, fixe sau mobile, seriale sau disjunctive, de investire sau dezinvestire, de tip competitie.

Formale sau informale:

Strategiile formale sunt acelea prin intermediul carora integrarea organizationala a noilor angajati urmeaza programe standardizate, care au un program bine definit, care nu poate fi schimbat in functie de anumite situatii intamplatoare. Desigur, in functie de noii angajati – pozitia si pregatirea lor – programele se pot modifica: pot exista programe specifice de integrare pentru cei cu functii manageriale, pentru cei din productie, pentru cei cu functii specifice – paza si protectie, CTC etc. In cadrul unor astfel de programe se asigura o pregatire uniforma – aceeasi informatie catre toti cei supusi programului.

 Socializarea informala are loc in cursul desfasurarii sarcinilor de serviciu, nu exista un program prestabilit, nu exista o “scoatere din productie”, nu exista o durata delimitata.

   Individuale sau colective:

Socializarea individuala se asigura pentru un singur angajat, in functie de necesitatile fiecaruia conform experientelor si pregatirii anterioare, corelate cu necesitatile slujbei. Uneori la un anumit moment se angajeaza o singura persona (mai ales in companiile mici). Atunci o persoana desemnata din organizatie va transmite noului angajat informatiile necesare indeplinirii sarcinilor, cat si cele necesare integrarii in colectiv. Tot in cadrul acestor programe de integrare individuala putem vorbi de coaching, activitate de instruire care a luat un avant destul de mare in ultima perioada.

 Socializarea colectiva se realizeaza cand membrii unui grup sunt socializati impreuna, ei dezvoltand comportamente asemanatoare si mentalitate de acelasi tip. Vorbim practic de socializare colectiva formala.

Secventiale sau nonsecventiale:

Strategiile secventiale sunt cele care cuprind un numar de pasi bine stabiliti prin care se ajunge la rezultat si absolut toti pasii trebuie urmati. Ele sunt fie strategii formale, fie informale, fie colective, fie individuale. De regula, se desfasoara atunci cand este necesara o cunoastere detaliata a responsabilitatilor si mediului de munca sau cand se asteapta performante inalte inca de la inceput, iar noul angajat trebuie sa lucreze intre parametrii bine definiti.

Strategiile nonsecventiale includ o sedinta singulara de socializare sau un pas ad-hoc spre socializare. Astfel de strategii se pot folosi in organizatiile mici, cu doar cativa membrii in care o sedinta de informare initiala poate asigura datele necesare la inceput.

Fixe sau mobile:

Strategiile fixe de socializare asigura noului angajat sau noului ocupant al postului cunostinte precise despre timpul si modul in care el va actiona, pe cand strategiile mobile sunt flexibile, in functie de cunostintele si nevoile de pregatire, de circumstantele variabile de la un anumit moment dat se realizeaza socializarea.

Seriale sau disjunctive:

Strategia seriala este aceea in care vechii membrii ii preiau pe noii membrii pentru a-i familiariza cu modul de lucru in interiorul firmei. Este un proces garantat in organizatiile in care nu se produc schimbari mari / sau nu se doresc schimbari la un anumit moment dat.

Strategiile disjunctive dau spatiu larg pentru inovatie in modul de manifestare al noilor angajati. Sunt organizatii cu structuri foarte flexibile, care dau o mare libertate de actiune angajatilor, dar acestia sunt selectati dintre cei cu initiativa inalta si cu mare abilitate de a lucra in conditii de incertitudine. Oricum integrarea va avea mai mare succes daca noul angajat va cunoaste obiectivele pe termen lung ale organizatiei, caci cercetarile arata ca organizatiile care actioneaza intr-un mediu instabil au succes daca au obiective clare pe termen lung, care le directioneaza activitatea.

De investire sau de dezinvestire:

Socializarea de tip investire ratifica si stabileste validitatea unor caracteristici pe care recrutii deja le au.

Socializarea de tip dezinvestire neaga sau indeparteaza caracteristicile de intrare ale unui recrut, realizandu-se o relativa uniformizare a personalului din anumite pozitii. Daca recrutarea s-a realizat dupa valori ale organizatiei in mod strict, atunci dezinvestirea este mai redusa, dar in procesul de socializare se accentueaza trasaturile care trebuie puse in practica si care poate sunt folosite neconstientizat.

Exista organizatii care actioneaza cu procedee de dezinvestire la nivelul cunostintelor novicilor, cu scopul de a mari dorinta de a acumula anumite cunostinte. Astfel, Schein (in Hinton, Reitz, 1971, p. 212) exemplifica cazul unei companii in care supervizorul “pentru inlaturarea arogantei nedorite a inginerilor angajati” le cerea acestora sa analizeze un circuit complex care, desi incalca principii teoretice, functiona foarte bine si era comercializat de mai multi ani, fara nici o obiectie din partea clientilor. Noul angajat anunta foarte sigur pe el ca circuitul nu are cum sa functioneze, iar cand i se arata ca functioneaza novicele arata interes pentru intelegerea lui.

Socializare de tip competitie

Aceasta este practic realizata prin separarea angajatilor pe baza cunostintelor, abilitatilor, calitatilor etc. si realizarea unei socializari individualizate in functie de acestea.

Fiecare organizatie va aplica una sau mai multe dintre strategiile de integrare de acest tip, in functie de conceptia avuta. O serie de studii si cercetari referitoare la strategiile de sociualizare ale lui Schein si Van Maanen indica ca  “strategiile de socializare sunt interrelationate unele cu celelalte si tind sa descrie doua modalitati bazice de procesare a oamenilor in organizatii: structurate/ institutionale –formale, colective, secventiale, fixe, seriale si individualizate/ nestructurate – informale, individuale, nonsecventiale, variabile, disjunctive (…), iar strategiile de investitura/ dezinvestitura ori nu sunt inalt intercorelate, ori se coreleaza in procente foarte mici cu celelalte tactici” (Jablin, Putnam, 2001, p. 763).

Este alegerea organizatiei daca vrea sa puna accent pe dezvoltarea initiala strict profesionala, mai mult sociala sau pe ambele. Pascale si Athos (apud Roberts, Hunt, 1991) au explorat metodele de socializare in Japonia si au evidentiat accentul, mai mult decat pe rezolvarea sarcinilor pe termen lung, pus pe relatia mentor-discipol.

Strategii diferite se vor aplica pentru scopuri diferite. Asadar, daca o organizatie incerca sa promoveze similaritati inalte de gandire si actiune va combina socializarile de tip formale, seriale si de dezinvestitura. Organizatiile care acorda atentie mare cultivarii individualismului trebuie sa actioneze la nivel profesionist, caci pot aparea efecte adverse. In cazul in care socializarea se va desfasura doar incipient va dezvolta izolare (daca socializarea si individualizarea sunt scazute) sau rebeliune (daca socializarea este mica, iar individualizarea mare).

Oricare sunt scopurile sau strategiile folosite de organizatie succesul tehnicilor de socializare depind de 2 factori (Schein, in Hinton, Reitz, 1971, p. 212):

a)      motivatia initiala de intrare in organizatie – in acest caz daca motivatia este mare, noul angajat va tolera experientele de socializare inconfortabile,

b)      gradul in care noua organizatie il poate tine captiv pe noul membru in aceasta perioada, lucru  care se poate realiza prin diferite procedee – introducerea in programe de training astfel incat sa dezvolte sentimente de vinovatie pentru parasirea organizatiei, desi s-au facut investitii mari in integrarea sa, incurajarea de a se alatura unor grupari sau beneficii materiale in organizatie etc.

Cercetarile evidentiaza ca rezultatele bune ale socializarii isi fac simtitor prezenta destul de repede. Diferentele intre o buna socializare si lipsa socializarii sunt evidente.

Bibliografie

DOROT R., PAROT F. (coord), Dictionar de psihologie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999

HINTON B.L., REITZ H.J., Group and Organization. Integrating Readings, Wadsworth PublishingHouse, Belmont, 1971

JABLIN FREDRIC, PUTMAN LINDA (edt.), The New Handbook of Organizational Communication. Advances in Theory, Research and Methods, Sage Publications Inc. London, New Delhi, 2001

PANISOARA G, PANISOARA O., Managementul resurselor umane , ed. II, Polirom, Iasi, 2005

ROBERTS, KARLENE; HUNT, DAVID, Organizational Behavior, PWS-Kent Publishing Company, Boston,1991

VARZARU MIHAI, Resursele umane ale intreprinderii, Tribuna Economica, Bucuresti 2000

Iuliana Oprea
psiholog clinician
Institutul de Boli Infectioase « Prof. Dr. Matei Bals » Bucuresti
Str. Grozovici nr. 1, sector 2, Bucuresti
Tel. 318. 61. 00 / int. 2010; Mobil : 0720. 570. 935.
E-mail :

            Terapia de familie ar putea fi definita ca fiind orice interventie centrata pe familie, nu doar pe individ, si care are drept obiectiv schimbarea pattern-urilor de interactiune dintre membri. Comportamentul unui individ in familie capata sens doar in contextul si in corelatie cu comportamentele celorlalti membrii ai sistemului din care face parte. Iata de ce terapia de familie sistemica este o abordare completa si complexa a intregului sistem familial si isi propune sa depaseasca limitele impuse de abordarile psihoterapeutice individuale, prin studierea interactiunilor dintre membri, a pattern-urilor de comunicare si relationare dintre acestia, implicind toata familia in demersul terapeutic.

Abordarea sistemica priveste tulburarile sau dificultatile unui membru al familiei ca fiind determinat si mentinut de tipurile de relatii si tranzactii pe care la stabileste cu ceilalti membri. Aceasta nu inseamna ca este neglijata simptomatologia individuala sau comportamentul-problema al unui membru – ceea ce a adus de fapt familia la terapie – dar ele sunt privite in contextul interactiunilor cu ceilalti, iar grupul este perceput ca un intreg.

In prezent terapia de familie cunoaste o extindere pe scara larga fiind utilizata intr-o varietate de tulburari psiho-afective si afectiuni psiho-somatice, tulburari alimentare si adictii, dificultati de integrare/adaptare ale copilului si adolescentului sau tulburari de comportament, probleme de dinamica cuplului, cum ar fi dificultati relationale sau climat conflictual.

Familia este un sistem multigenerational complex, o unitate sociala si emotionala in care legaturile dintre membri sunt legaturi foarte puternice, permanente, indestructibile. In orice moment al existentei suntem parte componenta a unei familii, stabilind relatii si tranzactii cu ceilalti membri : fiu/fiica, frate/sora, nepot/nepoata. Fara sa vrem si fara sa stim aceste modele si legaturi de familie ne orienteaza, ne coordoneaza si ne structureaza comportamentul, atitudinile si convingerile.

In cazul familiilor afectate de infectia HIV/SIDA asistam la o gama variata de procese si fenomene psiho-sociale generate si/sau amplificate de impactul uneori coplesitor al acestui diagnostic asupra persoanei seropozitive, dar si asupra celorlalti membri ai familiei. Suportul psihologic nu se adreseaza numai pacientului, ci  si parintilor, fratilor, partenerului, copiilor sau altor rude/persoane apropiate. De foarte multe ori procesul terapeutic are in vedere intreaga familie, stiut fiind faptul ca acest diagnostic poate modifica relatiile dintre membri, interactiunile si dinamica grupului, chiar stilul de viata al persoanelor implicate. Diagnosticul HIV/SIDA constituie un secret de familie bine ascuns despre care nu se discuta in afara familiei si, de foarte multe ori, nici in interiorul ei (doar intr-un cadru foarte restrins). Membri poarta o ‘masca’ in fata celorlalte persoane, incercind sa adopte imaginea clasica a unei familii fara probleme, dar aceasta situatie nu le rezolva dificultatile, ci dimpotriva le amplifica si le intretine.  Iata de ce un prim obiectiv al terapiei de familie este ca membri sa se descopere pe sine, locul si rolul lor in interiorul sistemului, relatiile cu ceilalti si felul in care diagnosticul le afecteaza aceste relatii. Incercarile terapeutului de a pune in lumina istoria familiei consemnata in fapte si evenimente de viata determina uneori rezistente din partea membrilor, aceasta constituind dovada unui trecut traumatic si a unor experiente care i-au marcat semnificativ, chiar daca nu constientizeaza in ce masura. De aceea un alt obiectiv al terapiei este depasirea acestor rezistente si antrenarea tuturor participantilor in demersul terapeutic.

Eforturile repetate de a pastra secretul asupra diagnosticului de infectie HIV/SIDA printr-un comportament asa-zis ‘normal’ isi pun amprenta asupra persoanei seropozitive in primul rind, dar si asupra celorlalte persoane din grupul familial, alterind interactiunile dintre membri, structura comunicarii si climatul psiho-afectiv. Membri evita sau refuza sa vorbeasca despre boala, despre etapele sau evolutia ei, despre consecintele acesteia asupra persoanei infectate si a celor din jur. De cele mai multe ori problemele pentru care apeleaza la consiliere sau terapie sunt legate de tulburari de comportament, randament scazut sau abandon scolar in cazul copiilor, respectiv tulburari afective, psihosomatice sau relationale in cazul adultilor, dar acestea sunt numai efectele de suprafată ale unor cauze mult mai profunde si care deriva din structura si organizarea sistemului si a modului cum au fost afectate de acest diagnostic.

O metoda eficienta prin care terapeutul poate obtine o perspectiva sistemica asupra familiei si implicit a problemelor cu care se confrunta aceasta este de a configura genograma familiei. Genograma este un instrument util de adunare a informatiilor preliminare necesare in evaluarea familiilor aflate intr-un proces de terapie si care ajuta la explorarea organizarii si functionarii familiei, conturind o imagine de ansamblu, dar si in profunzime, a fenomenelor psiho-sociale care se desfasoara in interiorul sistemului. Ea reprezinta o configurare schematica a legaturilor de familie si relatiilor dintre membri, construita pe baza arborelui genealogic extins pe 2-4 generatii si care ofera o imagine asupra structurii, dezvoltarii, dinamicii familiei, ceea ce permite intelegerea problemelor dintr-o perspectiva istorica. (McGoldrick 1985)

Atunci cind se angajeaza in procesul terapeutic, profesionistul urmareste sa formeze aliante functionale cu fiecare dintre membri familiei pentru ca acestia sa se simta intelesi si acceptati, iar punctul fiecaruia de vedere sa fie luat in considerare si ascultat intr-un cadru neutru si securizant. In timpul construirii genogramei se contureaza si se consolideaza alianta terapeutica, favorizind legaturile de suport emotional cu fiecare membru in parte, dar si cu grupul ca intreg.

Pentru membri acest lucru este util in impartasirea in comun a unor experiente emotionale intense (actuale sau din trecut), iar pentru terapeut este util in stabilirea scopurilor terapiei, orientarea interventiei si alegerea strategiilor de lucru. Solicitarea de informatii necesare pentru construirea genogramei ofera totodata oportunitatea membrilor de a revedea obiectiv propria istorie de viata si trecutul comun, ceea ce le faciliteaza exprimarea emotionala intr-un mediu necritic si neacuzator. (Andolfi 1979)

Genograma permite vizualizarea acestor tipuri de relatii, conexiuni, interactiuni interpersonale, asigurind o clarificare a proceselor emotionale, dar mai ales ajuta terapia sa progreseze prin identificarea si analiza unor fenomene psiho-sociale din interiorul familiei, cum ar fi : diade, triunghiuri, aliante, coalitii, triangulatii. Dinamica familiei poate fi studiata prin focus-genograma care aprofundeaza teme cum ar fi : tipurile de relatii dintre membri si climatul afectiv din familie, legaturile de atasament, aliante si coalitii in interiorul sistemului, roluri si modele culturale perpetuate in familie din generatie in generatie, sau alte teme specifice in functie de particularitatile fiecarui caz. (DeMaria 1999)

De multe ori disfunctiile din interiorul familiei (respectiv din interiorul diadei maritale) se traduc prin simptome la nivelul ‘verigii slabe’, persoana cea mai apropiata sau cea mai vulnerabila fiind copilul.

 Prezentam in continuare cazul unei familii in care pacientul-index este copilul de 11 ani al unei familii de pacienti seropozitivi. Avind in vedere limitele impuse de confidentialitatea diagnosticului de HIV/SIDA in prezentarile de cazuri cu si despre pacienti seropozitivi vom dezvalui foarte putine date de identificare despre persoanele implicate, dar care sa ne ajute in evaluarea si intelegerea problemelor familiei si a demersului terapeutic.

Familia P. este alcatuita din tatal P.M., mama P.D. si copilul Dorin in virsta de 11 ani, elev in clasa aVa. Problemele lor au inceput in urma cu doi ani cind parintilor le-a fost semnalat de catre scoala ca Dorin si-a schimbat comportamentul in clasa, a devenit foarte irascibil, este indisciplinat si neatent la ore, nerespectuos cu colegii si chiar cu invatatoarea, se enerveaza foarte usor si devine agresiv cu ceilalti. Desi parintii sustin ca acasa nu au observat astfel de manifestari (cel putin la inceput), reclamatiile venite de la scoala s-au inmultit, el primind eticheta de copil-problema si cazul lui fiind deseori discutat in consiliul scolar. La solicitarea scolii, parintii apeleaza la un medic psihiatru pentru consult de specialitate, iar acesta pune diagnosticul de ADHD : Tulburare prin deficit atentional si hiperactivitate, recomandind tratament specific timp de citeva luni. Desi urmeaza tratamentul de specialitate, conduita lui Dorin nu se schimba, iar reclamatiile din partea vecinilor si a altor parinti continua : este nerespectuos cu fetele, vorbindu-le vulgar, este violent cu copii mai mici, a fost surprins furind dulciuri dintr-un magazin. Situatia din familie devine tot mai tensionata pentru ca parintii simt ca eforturile lor de a-l disciplina si a-i indrepta comportamentul nu duc la nici un rezultat.

    In paralel relatiile parintilor cu scoala devin de asemenea foarte incordate, iar ca urmare a amenintarilor ca Dorin va fi exmatriculat, acestia decid sa-l mute intr-o scoala din apropiere, odata cu inceperea clasei aVa. Mutarea nu s-a dovedit a fi o alternativa fericita, deoarece in noua scoala copilul a venit insotit de eticheta de copil-problema, ‘nebun’ si inadaptat, iar reclamatiile au continuat, Dorin devenind in scurt timp un tap-ispasitor pentru toate situatiile conflictuale din clasa.

Pentru o perioada de trei saptamini copilul este internat intr-un serviciu de psihiatrie cu acelasi diagnostic : ADHD, iar dupa externare i se recomanda continuarea tratamentului medicamentos in paralel cu psihoterapie.

Acesta este momentul cind familia se prezinta in clinica noastra si se initiaza evaluarea cazului si sedintele de terapie de familie la care participa intreaga familie. Inca din primul moment parintii se declara neputinciosi si depasiti de situatie, considerind ca au epuizat toate metodele de a rezolva aceasta problema care le afecteaza familia de mai bine de doi ani si sunt preocupati mai mult sa se disculpe de o presupusa acuzatie ca nu stiu sa-si educe copilul, pasindu-si responsabilitatea unul altuia.

        Tatal : ‘eu sunt tot timpul pe drumuri din cauza serviciului, ea sta toata ziua acasa cu el’.

Mama : ‘nu ma asculta, desi il cert si-l pedepsesc nu vrea sa inteleaga si sa se cuminteasca’.

Evaluarea initiala a cazului a furnizat urmatoarele informatii :

tatal P.M. nu este tatal biologic al lui Dorin, acesta fiind conceput dintr-o relatie anterioara a mamei. Tatal a mai fost casatorit in perioada 1990-1998 si are o fetita de 13 ani care locuieste cu mama sa. Este agent de vinzari si calatoreste mult, fiind nevoit sa lipseasca de acasa in fiecare saptamina citeva zile.

mama P.D. a avut o relatie de concubinaj cu tatal biologic al lui Dorin in perioada 1993-1995, dar acesta a parasit-o la numai un an dupa nasterea copilului. S-a casatorit cu P.M. in 1998 si de atunci este casnica.

tatal biologic nu a fost niciodata o prezenta activa in viata baiatului, l-a vizitat doar de citeva ori cind era foarte mic, iar in prezent nu mai mentin legatura, fiind plecat din tara.

sora mai mare a tatalui in virsta de 44 ani impreuna cu fiul de 20 ani au locuit pentru o perioada de 8 luni in casa familiei P. deoarece in urma divortului de sotul sau a fost nevoita sa paraseasca locuinta.

Demersul terapeutic al acestei familii a avut in vedere identificarea problemelor cu care se confrunta membri, a disfunctionalitatilor din interiorul sistemului, cind si cum au aparut acestea, si mai ales, cum ii afecteaza pe fiecare. Membrilor li s-a oferit posibilitatea de a-si expune punctul de vedere referitor la situatia creata, intr-un cadru sigur si securizant, fara critici sau acuzatii, fiind incurajati sa reflecteze la ce doresc sa schimbe in familie, in relatiile cu ceilalti si in propriul comportament.

Un obiectiv important l-a constituit in permanenta consolidarea aliantei terapeutice cu fiecare membru in parte, dar si cu grupul per ansamblu, printr-o atitudine empatica si suportiva.

Urmatoarea etapa in gestionarea cazului a constituit-o configurarea genogramei la care au contribuit toti membri familiei prin informatiile furnizate si care le-a facilitat relationarea si colaborarea eficienta in grup. Din informatiile adunate a reiesit foarte clar ca perioada in care familia a locuit in formula largita prin prezenta sorei si nepotului din partea tatalui a fost o perioada de stress si tensiuni, relatia celor doua femei fiind una extrem de incordata si uneori conflictuala. Desi a incercat sa medieze aceste dispute dintre sotia si sora sa tatal nu a avut succes, fiind acuzat de ambele ca fiind partinitor. In schimb, relatiile dintre sora tatalui si prima sotie a acestuia au fost intotdeauna foarte bune, chiar dupa separarea si divortul lor. Ea a intervenit si l-a indemnat in repetate rinduri sa reia legaturile cu primul copil si treptat relatia acestora s-a imbunatatit considerabil in detrimentul celuilalt copil, Dorin care a inceput sa se simta neglijat, ca nu i se acorda suficienta atentie, irascibil si cu dificultati de relationare la scoala si in grupul de prieteni.

Schimbarile intervenite in climatul afectiv al familiei si felul cum acestea se coreleaza cu situatiile si evenimentele traite de membri au fost surprinzatoare si in acelasi timp edificatoare pentru toti membri familiei. Dorin a inteles ca tatal sau nu il iubeste mai putin pe el decat pe celalalt copil, ci ca vrea sa mentina legaturile de familie si cu acesta. Parintii au inteles ca dificultatile lor ca si cuplu au repercursiuni asupra tuturor si implicit asupra copilului. Rivalitatea in fratrie poate apare chiar daca fratii nu au decat un parinte in comun si locuiesc separat – din aceste considerente tatal a fost incurajat sa-si distribuie timpul in mod egal intre cei doi copii si chiar sa initieze activitati in care sa-i implice impreuna. In plus Dorin a fost recomandat pentru sedinte de consiliere scolara in vederea imbunatatirii comportamentul in grupul de egali si relationarea cu colegii.

Ipoteza de lucru de la care s-a pornit in abordarea cazului a constituit-o faptul ca evenimentele si conflictele din perioada cit familia a locuit in formula largita au avut repercursiuni asupra functionarii si echilibrului diadei maritale in primul rind, dar si cu consecinte directe asupra comportamentului copilului.

Interventia terapeutica a urmarit facilitarea exprimarii emotionale intre membri, imbunatatirea comunicarii si a strategiilor de negocierea conflictelor in cuplul marital in scopul remedierii disfunctionalitatilor create si mentinute in toata aceasta perioada.

Terapia de familie sistemica ofera avantajul unei perspective complexe asupra cazului, a problemelor cu care se confrunta unul sau mai multi membri si raspunde eficient nevoilor impuse de abordarea familiilor cu pacienti HIV/SIDA.

Bibliografie :

1. ANDOLFI,M. – Family Therapy : An Interactional Approach,1979,Plenum, N.Y.
2. DeMARIA,R.&co. – Focused Genograms, 1999, Brunner/Mazel, Ph.
3. McGOLDRICK,M..– Genograms in Family Assessment, 1985, Norton, N.Y.

Psiholog scolar - Centrul Municipal de Asistenta Psihopedagogica Bucuresti (din 1997),
Master in Psihodiagnostic si Psihoterapie(1998),
 Specializare in consilierea carierei(2001).
Experienta in training si in proiecte nationale si internationale (din 1997).

Rezumat

The supervision becomes the most important element for the practice of the school psychologists. In present, the school psychologists (beginners and not yet) can to improve their services and, if they want, can to prevent a stagnation in their professional development. This is a new challenge for Romanian practitioners added to the changes and requests of the school psychology field.

In this article can found basic aspects of supervision: what is it, what means the relationship between supervisor and supervisee, which are the most appreciated characteristics of the effective supervisors, standards that must be assured, new ways technologies used in supervision and supervision of supervisors.

A simple conclusion could be developed: is just the first step, but one important for a school psychologist who wants to assure quality of services provided to own beneficiaries (students, parents, teachers, managers or community).

Cuvinte cheie: relatia de supervizare, stiluri de supervizare, standarde, e-supervizarea, supervizarea supervizorilor.

Experienta profesionala supervizata este de mult timp considerata cel mai important aspect al dezvoltarii profesionale a psihologilor scolari. De aceea si literatura de specialitate a asigurat vizibilitate conceptului de supervizare.

Specificarea supervizarii de catre Colegiul Psihologilor din Romania indica importanta pe care o are in domeniul psihologic, indiferent de ariile sale de aplicare.

Pentru acei psihologi scolari care doresc sa-si imbunatateasca serviciile si sa previna stagnarea in dezvoltarea lor profesionala, supervizarea ar putea fi un raspuns, nu doar pentru debutanti. Supervizarea psihologilor scolari devine un proces complex datorita faptului ca si domeniul psihologiei scolare este unul complex (si inca nou in Romania) iar responsabilitatile specialistilor din domeniu s-au modificat. Daca in urma cu aproximativ 7 ani psihologul scolar, odata angajat la cabinetul unei scoli isi desfasura activitatea doar in acest cadru, iar ceilalti (elevi, profesori, directori) nu asteptau altceva, in prezent activitatea cea mai importanta ar trebui realizata preponderent in afara cabinetului. De altfel, responsabilitatile descrise in normele pentru atestare reflecta aceasta dinamica a psihologiei scolare pe care va trebui sa o urmeze si supervizarea. Cu atat mai mult cu cat, obtinerea dreptului de libera practica, presupune si asumarea Codului deontologic, atat de catre supervizor cat si de catre supervizati.

Definirea supervizarii.

Supervizarea poate fi definita ca o „alianta de invatare care imputerniceste persoana formata sa achizitioneze abilitati si cunostinte relevante pentru profesie si sa experimenteze competente interpersonale in relatia de supervizare” (Holloway, 1994). Principalii actori in procesul de supervizare sunt supervizorul si supervizatul. Fiecare aduce in aceasta relatie caracteristicile sale interpersonale, cunostinte, abilitati si valori culturale. Supervizorul vine cu obiective specifice legate de cunostintele si abilitatile sale si cunostinte si abilitati pe care cel supervizat trebuie sa le obtina pentru a deveni profesionist. De asemenea, persoana supervizata vine cu un set de asteptari legate de rolul profesional la care aspira. Relatia dintre cei doi reprezinta un aspect esential al supervizarii fiind o relatie formala de lucru in care se stabilesc obiective de invatare, specifice nivelului de experienta al celui supervizat. Si unul si celalalt pot folosi diverse strategii pentru atingerea obiectivelor stabilite. De aceea, putem considera ca procesul de supervizare consta in imbinarea a trei elemente: relatia supervizor-supevizat, obiective si strategie.

Responsabilitatea centrala a supervizorului este sa monitorizeze si sa evalueze performantele profesionale ale celui supervizat. Insa acest lucru il poate realiza numai daca intelege si tine cont de cerintele pozitiei ocupate de supervizat si de contextul profesional al acestuia. In cazul psihologilor scolari, supervizorii trebuie sa cunoasca statutul psihologului in scoala si sa aiba experienta in tipurile de solicitari specifice acestei pozitii. Astfel, ii poate asigura celui supervizat accesul la o viziune clara a profesiei si ii poate clarifica asteptarile.

Este esential ca supervizorul sa asigure un mediu de invatare specific pentru cel supervizat, formuland obiective si criterii de evaluare particulare pentru fiecare persoana supervizata. Experienta sa profesionala reprezinta un alt aspect important deoarece supervizorul poate influenta valorile personale si caracteristicile interpersonale ale persoanei supervizate. In unele cazuri, celui supervizat i se poate recomanda participarea la stagii de dezvoltare personala si/sau rezolvarea unor probleme personale (Holloway, 1994). 

Competentele de consiliere sunt diferite de competentele necesare in supervizare. De aceea, un consilier eficient nu este neaparat si un supervizor eficient. Formarea in supervizare a devenit pentru organizatiile profesionale „o necesitate mai mult decat un lux” (Holloway, Carroll, 2000). Este necesara pregatirea viitorilor supervizori inainte ca acestia sa-si poata asuma rolul de supervizori.

Relatia de supervizare

Prin definitie, orice supervizare are loc in contextul relatiei celor implicati (Ladany, Deck, 2001). Relatia de supervizare este importanta deoarece „influenteaza si este influentata de toti factorii care fac parte din supervizare, avand ca efect dezvoltarea celui supervizat” (White, Queener, 2003).

O intrebare care a aparut la un moment dat era daca sunt caracteristicile personale ale supervizorului sau ale supervizatului un predictor al relatiei de supervizare? Un studiu care a cuprins 67 de supervizati si 67 de supervizori a pus in evidenta faptul ca in timp ce caracteristicile personale ale supervizatului nu reprezinta un predictor pentru relatia cu supervizorul, caracteristicile personale ale supervizorului (abilitatea acestuia de suport social, abilitatea de a dezvolta relatii sanatoase) sunt predictori importanti pentru calitatea relatiei sale cu persoana supervizata.

Comparativ cu relatia de consiliere, relatia de supervizare este „mai structurata si ierarhica” (Patton, Kivlighan, 1997).

Stiluri de supervizare

Intr-o cercetare care a avut ca obiectiv identificarea acelor strategii de supervizare considerate eficiente s-au formulat urmatoarele rezultate (Shanfield, Hertherly, 1993):

-Cele mai apreciate au fost: adecvarea la preocuparile persoanei supervizate legate de clientul sau, centrarea pe experienta imediata a supervizatului, sprijin pentru ca supervizatul sa-si inteleaga mai mult clientul si relatia dintre ei, discutii teoretice scurte si rare.

-Cele mai putin apreciate au fost: centrarea aproape exclusiva pe client si nu pe preocuparile celui supervizat, atentie redusa sau chiar absenta pentru intelegerea situatiei clientului de catre supervizat, schimbarea subiectului cu un altul fara interes pentru supervizat.

Standarde in practica supervizarii

De cele mai multe ori, lucrurile stau diferit in practica decat stau in prezentarile teoretice despre supervizare. Un motiv este legat de diversitatea situatiilor, fiind implicate persoane (atat supervizori cat si supervizati) cu niveluri variate de pregatire si experienta, iar in supervizare trebuie tinut cont de fiecare context particular.  In urma unor analize ale studiilor, articolelor si a practicii supervizorilor, au fost discutate o serie de principii si recomandari pe care le putem lua in considerare si in practica supervizarii psihologilor scolari (adaptare dupa Storm, Todd, Sprenkle, Morgan, 2001): 

Supervizarea administrativa versus supervizarea profesionala

Acest aspect este unul foarte important deoarece trebuie inteles corect, astfel: supervizarea administrativa (realizata de exemplu, de catre directorul unei scoli cu cabinet psihologic) se refera doar la indeplinirea responsabilitatilor in calitate de angajat a psihologului scolar, iar supervizarea profesionala se refera la indeplinirea responsabilitatilor in calitate de psiholog scolar (aceasta supervizare trebuie asigurata intotdeauna de persoane calificate).

O institutie, de exemplu un centru de asistenta psihopedagogica aflat in reteaua de educatie, poate incepe pregatirea pentru un program de supervizare atunci cand sunt indeplinite minim patru conditii, doua care tin de angajatul viitor supervizor si doua conditii care tin de institutia in care acesta lucreaza:

• cand un psiholog scolar a atins un nivel de dezvoltare profesionala in care poate demonstra competentele pentru supervizare.
• cand acel angajat este interesat sa-si asume responsabilitatile de supervizor.
• cand institutia angajatoare ii recunoaste potentialul de supervizor si il poate sprijini pe angajat in dezvoltarea abilitatilor necesare in supervizare.
• cand institutia este capabila din punct de vedere administrativ sa recunoasca si sa aprecieze serviciile de supervizare si le poate include in documentele sale (ex. fisa postului, fisa de evaluare, criterii pentru premieri etc.).

O latura interesanta a acestui subiect este atitudinea managerilor scolari fata de activitatea psihologului de la cabinetul scolii, mai ales atunci cand managerul are putine informatii despre acest domeniu. Psihologul scolar informeaza organizatia despre programul de supervizare pe care il urmeaza, precizand ca supervizarea activitatii sale este o cerinta pentru dezvoltarea sa profesionala. In Marea Britanie, de exemplu, institutia scolara acopera costurile de supervizare pentru psihologul sau consilierul scolar angajat. In Romania, este important sa explici directorilor de scoli ca nu ei evalueaza activitatea psihologilor scolari, insa ramane obligatia psihologilor de a colabora cu managerii incepand de la stabilirea prioritatilor pe o perioada de timp si pana la evaluarea impreuna a rezultatelor programelor de prevenire/interventie derulate.

E-supervizarea.

Tehnologiile moderne de comunicare si-au gasit utilitatea si in domeniul psihologic. Administrarea unor probe psihologice cu ajutorul computerului, construirea unor baze de date, prelucrarea statistica, accesarea unor site-uri de specialitate sau comunicarea prin email sunt doar cateva dintre competentele devenite de baza deja pentru psihologii secolului 21. Am intalnit specialisti in consilierea carierei prin telefon, am citit despre consiliere prin e-mail si chiar de supervizare prin internet si videoconferinta (e-supervizare). Avantajele si limitele acestui tip de supervizare pot fi luate in calcul atunci cand initiem un program de supervizare. Persoanele supervizate in acest mod au apreciat cel mai mult faptul ca puteau beneficia de acest serviciu, desi se aflau in zone geografice diferite de supervizor si gradul mai mare de autonomie si control dat de lipsa prezentei fizice a supervizorului, insa erau nemultumite de faptul ca nu puteau face schimb direct de documente.

Supervizarea supervizorilor.

Daca supervizarea in consiliere si terapie are o istorie considerabila, datand chiar de la grupurile informale de discutie organizate de Freud, supervizarea supervizorilor are o istorie mult mai scurta (Wheeler, King, 2000). Sesiunile de supervizare a supervizorilor raspund in primul rand nevoii acestora de a-si imbunatati serviciile de supervizare, de a asigura calitate supervizarii oferite si de a discuta cu cineva despre limitele supervizarii oferite de ei.

Cerinta pentru supervizori de a fi supervizati a fost prima oara formulata in 1996 de catre Asociatia Britanica pentru Consiliere (BAC) in Codul Etic al Supervizorilor si a atras atentia asociatiilor profesionale. “Supervizorii sunt responsabili sa faca aranjamente pentru propria supervizare pentru a sprijini munca lor de supervizare si pentru a-i ajuta sa-si evalueze propriile competente” (BAC, 1996).

In 1999 in cadrul unei cercetari in Marea Britanie privind supervizarea celor care ofera servicii de supervizare rezultatele au relevat faptul ca 55,7% dintre supervizori discuta despre sedintele de supervizare cu aceasi persoana cu care discuta si despre sedintele de consiliere, doar 34% dintre supervizori discuta despre sedintele de supervizare cu alta persoana. Temele discutate cu supervizorul despre activitatea de supervizare au fost: aspecte etice, limite, competenta celor supervizati, training, relatia client-supervizat (Wheeler, King, 2000).

Aceasta problematica mai raspunde si unei alte provocari pusa in discutie de prevederile pentru mal praxis. Au fost situatii, in care consecintele pentru un serviciu psihologic oferit intr-un mod inadecvat au adus in discutie si nivelul de responsabilitate al supervizorului celui care a oferit acel serviciu.

Referinte bibliografice

-Harvey, S. V., Struzziero, J. A. (2002). Effective Supervision in School Psychology, 2-nd edition, Published by National Association of School Psychologist

-Holloway, E.L. (1994). Overseeing the overseer: Contextualizing training in supervision. Journal of Counseling and Development: JCD, Vol.72, pg. 526

-Storm, L.C., Todd, T.C., Sprenkle, D.H., Morgan, M.M. (2001). Gaps between MFT supervision assumptions and common practice: Suggested best practices. Journal of Marital and Family Therapy; Apr, pg.227

-Wheeler, S., King, D., (2000). Do counselling supervisors want or need to have their supervision supervised? British Journal of Guidance & Counselling; May, pg. 279

-White, V.E., Queener, J. (2003). Supervisor and supervisee attachments and social provisions related to the supervisory working alliance. Counselor Education and Supervision pg. 203